Contractul de închiriere este un document important. Prin intermediul acestuia, proprietarul, numit locator, oferă folosința unui imobil unei alte persoane, chiriașul sau locatarul, în schimbul unei sume de bani denumită chirie. Totuși, atât proprietarii cât și chiriașii trec cu vederea multe elemente esențiale ale acestui acord.
Contractul de închiriere poate avea durată determinată sau nedeterminată și este reglementat de Codul civil, precum și de acte normative speciale, cum ar fi Ordonanța de Urgență nr. 40/1999, care protejează chiriașii și reglementează stabilirea chiriei pentru locuințe.
Prin natura sa, contractul de închiriere presupune obligații reciproce: proprietarul trebuie să asigure folosința corespunzătoare a imobilului, iar chiriașul trebuie să achite chiria la termenele și în condițiile stabilite. Pentru a avea valoare juridică și caracter executoriu în privința plății chiriei, contractul trebuie încheiat în formă scrisă și înregistrat la autoritatea fiscală competentă.
Stabilitatea juridică între cele două părți este cu atât mai importantă în cazul contractelor de lungă durată. Una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite în practică o reprezintă situația în care proprietarul dorește să majoreze chiria în timpul derulării contractului.
Proprietarul poate solicita majorarea chiriei doar în anumite condiții, iar acestea sunt reglementate de Ordonanța de Urgență nr. 40/1999. În cazul contractelor care depășesc un an, proprietarul are acest drept doar dacă nu a renunțat expres la el prin contract și doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții legale. Printre acestea se numără situații obiective precum creșterea semnificativă a veniturilor chiriașului sau realizarea unor lucrări importante de reparații sau consolidare la imobil.
Aceste măsuri sunt prevăzute pentru a preveni creșterile arbitrare ale chiriei și pentru a proteja chiriașii de eventuale abuzuri. De asemenea, orice solicitare de majorare a chiriei trebuie să fie comunicată în scris chiriașului, prin intermediul unui executor judecătoresc.
După primirea notificării, chiriașul are un termen de 60 de zile în care poate să accepte sau să refuze noul nivel al chiriei. Dacă acceptă, părțile trebuie să încheie un act adițional la contractul inițial, în care să fie menționată noua chirie. Acest document trebuie semnat de ambele părți și înregistrat la autoritatea fiscală. În lipsa acestui act adițional, orice majorare unilaterală a chiriei este lipsită de efecte juridice.
În situația în care chiriașul refuză majorarea sau nu răspunde în termenul legal, proprietarul are dreptul de a se adresa instanței de judecată pentru stabilirea unei noi chirii. Instanța va analiza dacă solicitarea este justificată, ținând cont de motivele invocate de proprietar și de situația financiară a chiriașului.
Pe durata acestor demersuri, proprietarul nu are voie să rezilieze contractul și nici să evacueze chiriașul pentru că a refuzat majorarea chiriei. O astfel de reziliere ar fi considerată abuzivă și ar putea fi contestată în instanță. Totuși, dacă instanța stabilește o nouă chirie și chiriașul refuză să o plătească timp de trei luni consecutive, proprietarul poate solicita rezilierea contractului și evacuarea chiriașului, începând cu luna următoare momentului în care hotărârea judecătorească devine definitivă.
Pentru a evita conflictele și procesele, părțile pot include încă de la început în contract clauze care reglementează clar ajustarea chiriei. Se poate conveni, de exemplu, ca chiria să fie indexată anual în funcție de rata inflației sau de alți indicatori economici. De asemenea, părțile pot stabili o clauză de nemajorare, prin care se angajează să mențină chiria la același nivel pe toată durata contractului.